Articol semnat de Ioan Lascu în revista Luceafărul de dimineață.

Pe Marcel Voinea l-am numit altădată „fiu de ţăran cu aripi” sau „înger rustic”.

Porneam de la originile lui sănătoase, telurice, dar şi de la spiritul nebănuit de adânc şi arhaic, vecin cu metafizica, ce se ascunde uneori în astfel de oameni ai pământului. În urmă cu 35-36 de ani, Marcel Voinea a plecat dintr-un sat din „josul hărţii”, din câmpia Băileştiului, şi a ajuns tocmai dincolo de munţi, la Cluj, la Academia de Arte Frumoase „Ion Andreescu”, secţia sculptură. Acolo l-a avut profesor pe sculptorul Vetro Arthur, de la care, după câte mi-a spus, spre surprinderea mea, nu a învăţat aproape nimic din ceea ce înseamnă sculptura. În schimb, Vetro Arthur i-a deschis ochii asupra culturii universale, stimulându-i astfel pasiunea pentru studiu.

Şi aşa l-am fi putut vedea pe viitorul sculptor Marcel Voinea cutreierând bibliotecile ca să se instruiască nu numai în arte plastice, ci şi în muzică, arhitectură ori literatură. Influenţat inevitabil de mediile universitare şi artistice clujene, Marcel Voinea îşi divulgă modelele  mari care l-au inspirat: Michelangelo, Leonardo da Vinci, Bosch, Bruegel, Caravaggio.

Dacă este întrebat ce l-a determinat să urmeze artele plastice, Marcel Voinea poate da un răspuns sui generis: bunicul pe linie maternă avea „apucături” de poet şi de desenator. Precoce, Marcel Voinea a început să deseneze de pe la patru ani, iar la şase dădea gata primele cioplituri şi modelaje în ghips. Primele figuri modelate au fost, după cum ne spune cu ingenuitate, cele ale lui Marx, Lenin şi Stalin, foarte „vizibile” pe atunci, adică „barbă-lungă, barbă-cioc şi barbă-deloc”.

Încurajat de dascălii săi, de la grădiniţă până în anii liceului, participând la saloane şi expoziţii de toată mâna, Marcel Voinea a ajuns să expună la Salonul Naţional de artă plastică al elevilor, unde obţine un premiu II. În catalogul aceluiaşi salon figurau necunoscuţii, pe atunci, Silviu Purcărete, Horaţiu Mălăele şi Radu Gheorghe, toţi trei elevi ai unor licee de artă.

După încheierea studiilor, i-a fost dat să nimerească iarăşi la olteni. Şef de promoţie fiind, Marcel Voinea a ales Craiova, din raţiuni în primul rând economice, spune el. A fost profesor la Şcoala Populară de Artă şi la Liceul de Artă din Craiova din 1977 până în 1990. De atunci, din 1990, a devenit liber profesionist. A organizat până acum vreo cincisprezece „personale”, într-o formulă mai aparte: expoziţiile sale sunt „mixte”, sculptorul nelăsând goi pereţii sălii, ci chemându-l alături pe pictor, care îşi etalează concomitent tablourile.

Însă până la aproape cincisprezece expoziţii vernisate, drumul a fost lung. Artistul a început cu modelajul foarte proaspăt, ceea ce la Auguste Rodin se cheamă modelaj pictural. În sculptura noastră cam aceeaşi tehnică era folosită şi de Gheorghe Anghel, cunoscut mai cu seamă prin statuia lui Eminescu din faţa Ateneului Român. În acelaşi timp, ca idee, Marcel Voinea a îmbrăţişat expresionismul.

Prin 1983 a experimentat ciclul numit Ferestre sau Personaje-fereastră, pornind de la semne de cult religios, între care un anumit Arbore al Vieţii descoperit în naosul unei foarte vechi biserici din Alba. În sculptura sa, Marcel Voinea vede Arborele Vieţii ca o repetiţie sau o grilă de cruci în creştere, care reprezintă etapele vieţii. A dezvoltat acest motiv, prin care a fost recunoscut ca inovator în arta plastică contemporană. Ulterior, Personajul-fereastră a devenit Fereastră în izvor de lumină. Artistul a introdus „în fereastră” formele unor solzi de peşte, ajungând la un ansamblu ce sugerează lumina izvorând, ca element ce se află la originea lumii. Fereastra în izvor de lumină este amplasată, din 2001, la unul din colţurile parcului din Târgu-Jiu care adăposteşte Poarta sărutului şi Masa tăcerii. Acelaşi Personaj-fereastră poate fi admirat şi la Sălişte, în Mărginimea Sibiului.

Cu o puternică vocaţie afirmată în sculptura monumentală, Marcel Voinea s-a învrednicit să mai lase urme şi în alte ţinuturi, de pildă în Piatra Craiului, la Bucea (de lângă Ciucea!). Acolo, împreună cu fratele lui mai mare, Ilarion Voinea, a ridicat un monument, Marcel ocupându-se de partea figurativă. În colaborare, cei doi fraţi au dat la iveală şi Monumentul eroilor de la Ocoliş (Alba). De unul singur Marcel Voinea a mai ridicat Monumentul lui Litovoi (căruia ardelenii îi zic, fireşte, Gelu) de la Someşeni-Cluj şi a refăcut Monumentul eroilor de la Băileşti, mutilat de comunişti.

„Niciodată nu am alergat după stiluri, mode… Mi-a plăcut să fiu aparte, ales de lume, cum zicea tata… Un solitar mă cheamă”, glumeşte el. Horia Horşia, un remarcabil critic de artă, a văzut în Marcel Voinea „mai întâi un expresionist şi apoi un constructivist romantic”. Marcel Voinea nu se regăseşte întru totul în nici una din aceste ipostaze. E un artist care se vrea privit şi pătruns pe de-a întregul.  În schimb, el poate spune că este un nonconformist care a găsit mereu, după formula lui, „racilele regimului”, indiferent de politici, şi le-a satirizat: „Asta fac eu peste tot, în sculptură, în pictură, în grafică”. E un artist angajat, un om de atitudine, mereu în căutare de artă cu mesaj, cu tâlc, cu ţintă. Stă aşezat pe triunghiul sentiment-raţiune-voinţă, după marele model al culturilor iudeo-creştine.

Sculptorul este şi pictor. Face o pictură simbolică, dar nu abstractă. Personajele sale sunt esenţializate, descărnate, apărând în tablouri precum Înţeleptul şi oraşul, Poetul şi oraşul, Profetul şi oraşul, Carul de bronz. Apoi Marcel Voinea trece de la figurativul simbolic la relief-pictură cu dezinvoltura şi cu siguranţa originalităţii.

Nu am ştire dacă astăzi, la noi, mai există alt pictor care să se exerseze în relief-pictură. Îmi aduc aminte doar de picto-poezia dintr-un manifest al suprarealiştilor români, de pe la 1924, parcă.  Lui Marcel Voinea i-a venit această idee pe când făcea nişte reliefuri şi, în loc să le patineze, ca orice piesă de sculptură, i-a venit să le coloreze. A deschis prima expoziţie de relief-pictură în 1982. Primul comentator i-a fost Patrel Berceanu, apoi Cătălin Davidescu, iar expoziţia se vernisa în prezenţa lui Marin Sorescu.

Marcel Voinea a pictat şi biserici, fiind, încă de mic, un foarte bun desenator. A pictat în tradiţie bizantină? Nu prea. Nu poţi face nimic asemenea cu modelul. Nici nu trebuie. A pictat biserici, punând la lucru „o gândire amestecată cu experienţa”, cum frumos spune el, la Bodăieşti, în Dolj. A pictat şi o casă la Boca Chica, în apropiere de Santo Domingo, în Republica Dominicană. O clădire foarte mare, cu scop turistic, vândută apoi mai multor bogătaşi din lumea largă.

Însă Marcel este în căutare de altceva. Vrea să renunţe, dar nu de tot, la relief-pictură şi să găsească ceva nemaiîntâlnit la el: compoziţii ample, care să repună în circulaţie tehnici consacrate pe baze noi. Compoziţii supermoderne, personaje care nu ies din figurativ şi tehnici foarte vechi, aşa îmi spune actualul Marcel Voinea că ar vrea să se exprime viitorul Marcel Voinea. Dacă nu cumva a şi făcut-o deja mereu la modul discret, dispers, dar şi perseverent.